Sunt cărţi pe care nu le poţi rezuma ori povesti decât cu marele risc de a pierde esenţa lor. Ca formă pură a literaturii, poezia se inscrie in această sferă a impsibilităţii de a o trece in alt limbaj fără a o deforma. Tot poezia este cea care ne aşază graniţele ferme dintre realitate şi ficţiune/imaginar. De fapt intre două tipuri de realităţi care uneori seamănă, care au tangenţe, dar sunt atât de diferite, diametral diferite, aş zice. In acelaşi timp, realitatea poetică se intoarce in realitatea imediată, reliefându-ne segmente ale sale până atunci nevăzute, neştiute de nimeni. "Clarul de lună", "infioratele flori de tei", liniştea atât de adâncă incât iţi pare că "auzi cum se lovesc de geamuri razele de lună" n-au existat inainte de Eminescu sau Blaga, dar există după ei in realitatea noastră imediată, uneori chiar pentru oameni care nu au citit poeziile.
Infuziunea in real nu se petrece numai pe calea lecturii, ci şi prin contaminarea cu acel real la care fac referire, la care se raportează şi uneori in care trăiesc cei ce citesc.
In proză, lucrurile se petrec ceva mai complicat, atat in scriere, cat şi in lectură. O anume prejudecată aşază proza undeva in realul perfect recognoscibil pe de o parte obiectual, pe de altă parte factual. Cititorii, dar şi o bună parte a criticii, acceptă cu greu că real nu inseamna numai acţiune sau numai obiecte, că există un continuum al realităţii care include şi idei, şi sentimente, şi gânduri, şi credinţe, că recuperarea realului se poate face, probabil cel mai bine, prin persistenţa amintirilor. In fond, real este ceea ce am selectat, ceea ce ne ghidează şi in ceea ce credem. Tot ceea ce este intrupează o nouă realitate, care nu ar exista in absenţa cuvântului capabil să o fixeze.
In acest fel trebuie citită cartea lui Claudiu Bârsilă "Secunde de grafit". Să spun de la bun inceput că e o carte admirabilă, de o maturitate exemplară, excedând cu mult vârsta autorului, aflat abia pe băncile facultăţii. E o carte in contra lecturii leneşe, o carte a plăcerii de a gusta cuvintele care recreează o lume. In general, nu fac mare caz de formaţia autorului, dar faptul că tânărul prozator este student la Medicină, cu multe realizări remarcabile in cercetare, nu poate fi trecut cu vederea. Realitatea nu mai este demult in ştiinţe doar ceea noi, cei mai mulţi, percepem ori o taxăm ca atare. Aşa cum graniţele ştiinţelor au devenit permeabile, pentru că altfel s-ar strâmtora in demersul lor de a inţelege lumea, tot astfel realitatea nouă ficţională acreditează lumea visului, a proiecţiilor imaginative ca fiind spaţiul real al personajului. In acest spaţiu, timpul devine fluid, ieri, azi, mâine nu mai sunt delimitări ci un continuum. Spre a obţine autenticitatea acestei filosofii, Claudiu Bârsilă apeleaza la tot ceea ce proza a adus ca noutăţi in explorarea realului: folosirea tuturor celor trei persoane: eu, tu el (şi adesea, noi), a timpilor diferiţi ai naraţiunii şi a modurilor verbale. Avem trecutul (intr-un perfect compus inşelător pentru că tot ceea ce a părut că "a fost", "s-a petrecut" aşa este amendabil prin ceea ce "este" şi mai ales prin "va fi"), avem un prezent care se "prăfuieşte" - ceea ce este acum a mai fost), avem un viitor - sigur pentru că, in baza experienţei a ceea ce a fost, el poate fi proiectat ca o certitudine. Conjunctivul este o potenţialitate; aş putea să fac asta, dar este sigur că o voi şi face? Tehnicile picturale, recrearea lumii prin semn grafic inseamnă nevoia de a indrepta ceea ce este imperfect sau de a-ţi construi propriile realităţi din fiinţe şi obiecte. Vorbesc mult despre tehnica narativă a acestui prozator pentru că m-a uimit lejeritatea cu care o stăpâneşte, tăietura de maestru in marmura realului spre a realiza imagini de fineţea filigranului.
Ray este şi nu este abulicul ce trece prin lume doar in căutarea perfecţiunii, ajustând mereu, spre a obţine idealul. După un şoc profund, lumea nu mai este la fel pentru nici un om. Accidentul lui Ray este unul de natură existenţială, e tipul de accident care te obligă nu să iţi recuperezi trecutul ci să discerni in el ceea ce eşti tu de fapt. Pentru că, altfel, nu iţi faci ordine, nu reuşeşti să prinzi in liniile desenului tău existenţial (aşa cum prin desen, prin recrearea realului incearcă personajul lui Claudiu Bârsilă) aproape inexprimabilul, ideea pură.
"Secunde de grafit" este un debut excelent. Pe mine, adesea, astfel de debuturi mă fac cam circumspect. Greul unui prozator incepe cu a doua, dacă nu cumva cu a treia sau chiar cu a patra carte. Sper ca tânărul autor să acumuleze experienţe, să se cristalizeze şi să aibă tăria de a-şi depăşi acest debut. Ii va fi extrem de dificil pentru că el insuşi şi-a aşezat o stachetă extrem de inaltă.
RADU ALDULESCU Ziarul RING 16.10.2009
O editură recent înfiinţată, Lumen, din Iaşi, a organizat un concurs de manuscrise pentru scriitori aflaţi la început de drum. Manuscrisul câştigător al probei decatlon a literaturii, romanul, se numeşte Secunde de grafit şi îi aparţine lui Claudiu Bârsilă, student în ultimul an al Facultăţii de Medicină Generală, în vârstă de 25 de ani. Viaţa şi trăirile în imaginar ale unui personaj central, Ray, care şi-a pierdut memoria şi trecutul în urma unui accident, fac obiectul temei în jurul căreia se concentrează demersul narativ, de o mobilitate şi autenticitate remarcabile. Cuvintele şi frazele, din felul cum sunt puse în pagină, par să ştie totul despre viaţă, în primul rând pentru că tânărul romancier ştie totul despre cuvinte. Personajul Secundelor de grafit îşi reconstituie trecutul din imagini disparate, vise, amintiri vagi care par să plutească în aer şi se amestecă pentru a recompune o realitate nouă, compatibilă cu prezentul. Prezentul şi realitatea imediată cer, la rândul lor, un efort de adaptare căruia Ray nu i se supune necondiţionat, dată fiind vocaţia lui de artist plastic. Supravieţuirea cere abilităţi de altă natură, opuse cel mai adesea talentului artistic. Descrierea parcursului epic al personajului printre prieteni, iubite, peisaje, anotimpuri, concomitent cu desfăşurarea fantasmelor unei memorii reconstituite, devine un veritabil tur de forţă căruia tânărul romancier îi face faţă cu brio. În aceste vremuri deloc faste pentru literatură, Claudiu Bârsilă ne îndreptăţeşte, iată, să credem şi să sperăm că va ieşi soarele şi pe strada romanului autohton.
MARIANA CLAUDIA POPESCU, Revista Luceafarul, Numărul 34 - 35 / 2009
În peisajul prozei contemporane, mai ales în volumele tinerilor scriitori aflaţi la debut, se poate constata o anume recurenţă tematică şi atitudinală, în sensul „coborârii“ în cotidian şi creării unui univers în care individul (personajul) rămâne captiv, iar manifestările sale merg, previzibil, spre absurd, aparenţă, blazare, indignare sau, alteori, spre un registru grotesc, licenţios, semn clar al unei alienări de factură socială, intelectuală, filozofică, psihologică etc. Fenomenul poate fi simptomatic pentru un anume context istoric şi cultural şi pentru o anume percepţie, că marile teme s-au epuizat şi că ceva nou nu poate veni decât dintr-o demolare totală a formelor consacrate sau, eventual, dintr-o parodiere a acestora. Mecanismul nu este nou.
DUMITRU AUGUSTIN DOMAN, Revista ARGES - Octombrie 2009
De Claudiu Bârsilă ştiam că e un strălucit student în Medicină, pasionat de cercetarea medicală, premiat în domeniu pe plan naţional şi mondial, un savant în devenire; l-am văzut protagonist la emisiunea Garantat sută la sută de pe TVR 1 şi am fost impresionat. Primesc acum microromanul Secunde de grafit, îl citesc pe nerăsuflate şi descopăr că Bârsilă jr. este şi un foarte bun prozator, nu neapărat bun şi talentat, cât surprinzător de matur. În plus, îşi ilustrează singur cartea cu grafică în policromie realizată digital. Romanul descrie odiseea unui tânăr care a suferit un accident în urma căruia rămâne cu pierderi de memorie. Pe seama acestui handicap se ţese întreaga naraţiune, una deloc simplă, ci care cere lectorului eforturi de înţelegere, de urmărire a firului epic după meandrele memoriei – reale sau imaginare – a personajului. Prin tehnică, dar şi prin personajul Ray, cartea aminteşte de Zgomotul şi furia lui Faulkner. Deşi cursivă, naraţiunea e împărţită unghiular în mai multe planuri, trecându-se pe nesimţite şi nu neapărat marcat grafic de la relatarea realistă, aproape clasică la persoana a treia, la monolog interior. Tânărul autor are ştiinţa detaliului şi a consistenţei textului, fără
ostentaţie, el face analiză comportamentală, dar şi analiză psihologică. Trebuie spus că Ray este un grafician, ilustraţiile color din carte venind în sprijinul cunoaşterii eroului nostru. S-ar putea spune că tema principală a romanului este timpul, timpul subiectiv, resimţit de un artist, că dacă „timpul ceasului este format din două limbi”, al său este „din uitare şi din sentimente”. O altă dimensiune a cărţii e aceea a iubirii, dar care nu trimite neapărat la erotism, ci la nevoia de afecţiune, surprinsă fără pic de artificialitate.
IOAN LASCU , Revista RAMURI, Nr. 02/2010
Două ar fi coordonatele principale pe care se edifică, subtil, chiar diafan uneori, cartea de debut a lui Claudiu Bârsilă, Secunde de grafit, Editura Lumen, Iaşi, 2009, câştigătoare a unui concurs de debut în proză. La ora debutului Claudiu Bârsilă era student în medicină, pasionat de cercetări în domeniul neuropsihologiei. Este o amprentă clară, sesizabilă de la un capăt la altul al cărţii. Antecedentele lui Ray, personajul central, în speţă un accident misterios şi consecinţele de rigoare, îl rejectează într-un univers paralel, din care el evadează din când în când, încercând să se racordeze la existenţa anterioară. Este ca şi când acelaşi ins ar trăi, succesiv, două vieţi diferite, în acelaşi spaţiu, unde nu se mai regăseşte decât difuz şi fragmentar. Accentul cade, evident, pe memoria afectată de amnezie şi pe încercările de resituare într-o lume devenită subit străină. Eforturile anamnezice, deseori eşuate, alternează cu tentativele de compensare prin imaginaţie a unui trecut şi a unui prezent ce nu mai comunică între ele. Imaginaţia demarează prin senzaţii şi percepţii de moment, reproiectate în alt timp şi spaţiu, oniricul şi reveriile se amestecă cu realitatea, ale cărei viziuni alternează cu altele, ieşite din imaginar şi iluzoriu. Viaţa cotidiană a l u i R a y e s t e s t r a n i e pană la angoasă, când deconcertantă prin autism, când compensatoriu fascinantă prin imaginar. Vizualul este dominant, dar trecutul, cu amintirile lui estompate, nu comunică cert nici cu prezentul vizibil, nici cu imaginaţia compensatorie. Vizualitatea prozei lui Claudiu Bârsilă este accentuată şi de talentul de grafician al lui Ray, un foarte bun desenator, manual dar şi prin tehnică digitală. În treacăt fie spus, acest talent nu-i este deloc străin nici autorului cărţii, pe care el „a asezonat-o” cu destule ilustraţii reuşite, ce-i sporesc neobişnuitul, ilustraţii realizate prin tehnici 3D şi tehnici de grafică digitală. De aceea, prin substituire, câteodată recuperarea realităţii porneşte chiar de la (re)desenarea contururilor corpurilor cu vârful degetelor, acompaniată de senzaţiile tactile aferente:”Degetul său arătător părea a fi un creion care alerga peste textura hârtiei împrumutând reliefuri şi eliberând grafit, în linii lungi, repetate, nu din nevoia clarităţii, ci din plăcerea parcurgerii unui spaţiu, poate o reducere la scară, inconştientă, a felului în care velierele pe care le văzuse ieri la orizont parcurg reliefurile mării sau poate cum ieri sau mai demult apa învăluia suprafaţa cochiliei acum legată de o sfoară – o pecete calcaroasă a unei comori inerte, o grămăjoară de pietre roşietice” (p. 42).
Nu atrage atenţia numai succesiunea rapidă de planuri vizuale, ci şi insolitul asocierii imaginilor, cu surse atât de diferite: deprinderile graficianului, creativitatea, amintirea şi fantezia. Nu trec neobservate nici rigoarea observaţiei, nici claritatea contururilor puţin mişcate ale lucrurilor, nici confortul senzaţiei plastice. Forme, culori şi compoziţii stranii şi rafinate impun privirii şi desenele autorului, care nu au numai darul de a disipa monotonia ce pândeşte un discurs artistic suprasaturat, dar şi ilustrează inspirat scriitura. Atunci când textul este ameninţat de aplatizare, Claudiu Bârsilă introduce câte o mică aventură, întâmplare neprevăzută ori dialoguri, de îndată estompate în fluenţa descriptivă şi confesivă. Iubirea şi întâlnirile neprevăzute, trădarea, eşecul şi indiferenţa faţă de un trecut irecuperabil pigmentează textul a cărui forţă se desprinde dintr-o cerebralitate menită să tempereze eventualele excese poetice. Rătăcirile lui Ray într-un spaţiu ostil, de-a lungul unei căi ferate şi, noaptea, în apropierea unei păduri, reîntâlnirea cu doi foşti colegi pe care nu-i mai recunoaşte, trădarea lui Eli, prima iubită a lui Ray, întâlnirea cu Tana şi dragostea ce se înfiripă între ei, redeşteptarea apetitului pentru desen sunt tot atâtea mişcări oscilatorii care feresc textul, cum spuneam, de aplatizare. Lupta pentru redobândirea memoriei pare să aibă sorţi de izbândă prin idila cu Tana şi revenirea pasiunii pentru grafică. În mod simbolic, „Eli ca o memorie” îl părăseşte pe Ray, dar celelalte şanse de recuperare îi sunt date abia acum: „Simţea că se scufundă în schiţele sale noi. Ţinea creionul mai mult ca pe o pană, uşor, grafitul nu atingea decât vârful asperităţilor hârtiei. Se forma direct din umbre, pas cu pas, ca un studiu, un exerciţiu. Albul plan începea să se diferenţieze în spaţii rotunde şi chema spre el griul, până la estompare” (p. 105). „Lucra tot mai intens, mai apăsat, simţea că dă viaţă grafitului” (p.150). Diferenţierea spaţială a albului, a amneziei, şi chemarea griului, a cenuşiului memoriei, îmi par simptomele unei recuperări posibile. Sigur că este doar o sugestie, pariul cărţii lui Claudiu Bârsilă fiind altul: parcursurile, aproape ştiinţific trasate, de o parte şi de alta a liniei de demarcaţie, relativă, incertă, dintre amnezie, uitare şi amintire, dintre senzaţi i şi p e r c e pţi i şi corespondenţele lor imaginative, dintre estomparea, clarificarea şi amplificarea unor mistere, benefice sau alienante, care locuiesc spaţiul nostru încărcat neuropsihic. Grafitul însuşi este o simbolică materie cenuşie care dă contururi unei interiorităţi. Nu mă feresc aşadar să aduc vorba aici despre o simbolistică a Secundelor de grafit: în afară de materia cenuşie şi reconturarea interiorităţii (desenele în grafit), iubirea ca un antidot al uitării (Eli, Tana) şi contopirea dintre pasiunea pentru desen şi plăcerea de a fi în prezenţa fiicei proprietarului de expoziţie, un promiţător come back al traumatizatului grafician Ray, sunt alte asemenea sugestii simbolice. Iată finalul, când Ray se gândeşte la viitor. Se va salva prin propriile lucrări: „Vii până la mine? o întrebă Ray pe fiica bărbatului de la galerie într-o după-amiază. Fac cea mai bună cafea! Ea zâmbi, i-a spus că da, apoi l-a apucat de mână. Mergeau pe jos, pe străduţe, spre casă […] . Însă simţea minunat mâna ei şi îi părea perfect chipul ei, zâmbind. Nu înţelegea despre ce cronică vorbeşte, dar nici nu întreba, era bucuros de viitoarele lucrări la care se gândea”. Secunde de grafit mi-a adus frecvent aminte, pe parcursul lecturii, de o carte celebră a lui Boris Vian – Spuma zilelor. Şi acolo se derulează istoria, plină de gingăşie, a unui cuplu erotic, Colin şi Chloé, şi acolo iubirea este un antidot, al morţii de astă dată; acolo însă spaţiul domestic se îngustează pe măsură ce se apropie moartea lui Chloé, căreia-i creşte un lotus în plămân. În cartea lui Claudiu Bârsilă (n. 4 noiembrie 1984), spaţiul este recuperat prin repunerea în forme a albului şi trasarea contururilor cenuşii de grafit. În loc de consolare, iubirea este recuperatoare. Secunde de grafit este un debut remarcabil al unui tânăr prozator pe care-l aşteaptă o misiune şi mai dificilă – să confirme!
ANA POP, Revista ARGES - Noiembrie-Decembrie 2009
Secunde de grafit (Editura Lumen, Iaşi, 2009), volumul de debut literar al tânărului Claudiu Bârsilă, student la Medicină, este conceput ca o succesiune de micronaraţiuni proiectate în planuri temporale şi afective diferite. ,,Liantul’’ lor, al micronaraţiunilor, este protagonistul Ray: un grafician talentat, autentic, inteligent, reflexiv şi interiorizat. Un accident, care a dus la pierderea parţială a memoriei, îl pune în situaţia de a se redescoperi şi reconstrui, în condiţiile în care trecutul se estompează, iar realitatea cotidiană devine nesatisfăcătoare, chiar frustrantă. Acesta este pretextul narativ care face posibil un permanent joc al perspectivelor, al alunecărilor de la persoana a treia la persoana întâi şi, respectiv, de la realul obiectiv la cel imaginar şi chiar şi de la proză, în unele secvenţe, la poezie. Volutele duratei personale a lui Ray determină o rupere a timpului referenţial, secvenţele şi percepţiile fragmentare se adună şi se despart în momentele de emoţie intensă, de revoltă sau de banalitate excesivă. În confruntarea cu o realitate ostilă, personajul începe să-şi redobândească obişnuinţa de a fixa, într-o imagine sau într-o poveste, semnificaţia unui gest, a unui gând, într-o desfăşurare în spirală a timpului: “ Tot aşa era vremea şi acum nişte ani(…) Eram regii acelui spaţiu, iar natura nu era acolo decât pentru a fi martor al semeţiilor noastre. Doi sălbatici ale căror haite dădeau târcoale câmpului de bătălie. Iar câmpul de bătălie era sângele nostru(…) Printre pietre, iele nervoase întindeau mâini calde şi intangibile către chipurile noastre şi ne afundau corpurile în capele de muşchi verzi cu miros de pământ reavăn”. Necesarul şi salvatorul apel la ficţiune nu numai că nu instaurează limite în raport cu lumea obiectivă, ci duce la desfiinţarea barierelor dintre lucruri, trăiri, dintre spirit şi materialitate, determinând felurite şi luminoase mutaţii lăuntrice. Nu întâmplător, cele mai multe simboluri sunt verticalizante (ţin de regimul diurn al imaginii), dezvoltând alegorii ale unei cunoaşteri subiective, orgolioase, în contrapondere cu statutul social de om tânăr şi genial în luptă cu boala şi cu realitatea imediată al personajului: “Octombrie, vom fi complici!...De data asta ai să te aduni şi, ca împinsă de un gând, nechibzuit şi clar, ai să-mi dai un sărut pe gât. Şi mai vreau ceva. Să-mi adormi în braţe şi în visul tău neomenesc să-mi desenezi pe pereţii camerei ce fac crapii toamna în apa rece a bălţilor şi cum este sub coaja copacilor şi ce gust are roua adunată pe porţile de fier forjat şi de ce papura adunată în snopi este mereu caldă şi cum se face că luntriile ce vor fi prinse iarna de gheaţă simt asta încă din octombrie?”… Discurul figurativ(iconic) este definitoriu pentru stilul tânărului prozator şi provoacă traiectorii neaşteptate, nu numai ale construcţiei epice, dar şi ale frazei care oferă mereu similitudini inedite între feluritele senzaţii şi stări sufleteşti şi anumite aspecte din planul larg al concretului. Iată câteva exemple: “ Iar tânărul pietrar, pe care Ray îl vedea în faţa ochilor, visând să fie sculptor, privea cu bucurie cum lumina care intra printre fire (de păianjen, n.n.) aşa cum smoala pătrunde printre bârnele luntriilor pentru a le etanşa se revărsa pe schiţele sale. Şi la bucurat această “umplere”, ca smoala între bârnele luntriilor, dar albă şi rarefiată de această dată” ; sau :” Lumina pătrunde în ochi, dimineaţa, ca şi cum cineva, plictisit să aştepte, sună insistent. Şi fiecare pleoapă deschisă se aşează la distanţă de cealaltă, impersonal şi mulţumită de faptul că a făcut rost, prin propriul efort, de lumina acelei zile”. În romanul – de 168 de pagini – al lui Claudiu Bârsilă, un roman a cărui acţiune se desfăşoară într-un cronotop incert ( un oraş fără nume şi un timp fără o datare exactă), cuvintele au puterea de a fixa senzaţiile ca într-un veritabil tablou impresionist capabil să sugereze încărcătura emoţională prin variaţia de intensitate a luminii şi culorii: “Ah, un cer albastru cât să sperie cozile de păun! zise Ray tare, întinzându-se pe spate în iarbă(…) Se uita la un nor alb care lăsa impresia că înţelesese plutirea şi câteodată cobora până jos, imitând căderea unui zmeu de hârtie, să mai întrebe praful de pe trotuare dacă a văzut rotirea vulturilor”. Trebuie subliniat, de asemenea, faptul că densitatea simbolurilor nu creează nici o clipă impresia de artificialitate, pentru că sunt atât de firesc integrate în text, încât interpretarea lor se poate face la orice nivel, în funcţie de backgroundul cultural al cititorului, fără ca semnificaţiile întregului să fie prejudiciate în vreun fel. De exemplu, imensul fluture pictat pe trupul unei tinere, şi care este fotografiat, întrun parc, de nişte tineri curioşi (care apoi “îi duceau acasă imaginea, aproape ritualic, aşa cum în copilărie duceau crengi de salcie de la biserică sau cum şiar fi ascuns printre cărţi o poză cu o mai veche iubire” ) , se lasă perceput ca un excentric element cu funcţie de decor sau se poate decodifica în cheie simbolică: feminitate debordantă, spirit eliberat de trup, graţie, imponderabilitate…Există dea lungul întregului volum o foarte subtilă şi originală dezvoltare a relaţiei dintre temporalitate şi spaţialitate, precum şi o răsturnare a raporturilor previzibile de cauzalitate ale acestora. Când timpul se dilată, spaţiul se comprimă şi invers, în funcţie de experienţele şi stările personajului: “Chiar, de la o vreme simt altfel.Volumele, culorile parcă le respir.
Parcă sunt în ele, printre ele. Mă uit la frunzele alea şi mi se pare că văd cum curge seva sau cum se înghesuie una pe alta, cum îşi revendică spaţiul una alteia.” Secunda, un veritabil laitmotiv al cărtii, dobândeşte materialitate şi culoare, aflându-se, paradoxal, în timp şi în afara lui: “Şi tot mai des am să strâng secundele în care ai să mă vezi şi am să le lipesc în cea mai frumoasă oră cu tine. Şi poate că dintr-atâta treabă între oameni n-ai văzut că-i seară şi îngerii nu ştiu că noaptea nu spune “da”, ci înjunghie cu pumnale ca razele stelelor amurgul în care un vârf din aripa ta mi-a spart sufletul în secunde” sau: “Şi până la care ceasuri secundele mele îşi vor detesta fracţiunile în care m-am îndoit că astăzi m-ai întrebat, în gând, dacă te iubesc”. Pentru cel care mărturiseşte, în primele pagini, că “pierduse sensul cuvintelor care exprimau timpul” şi că “Trecutul este ca un motor de motocicletă printr-un gang”, sintagma “Secunde de grafit” devine o metaforă care concentrează întregul mesaj al cărţii: dorinţa personajului de (re)luare în posesie a realului, sub semnul punerii laolaltă a efemerului şi veşniciei, a inefabilului şi concretului, a visului şi realităţii, a înfrângerii şi triumfului . Pe cât de dense în semnificaţii, pe atât de frumoase – nişte bijuterii literare sunt acele secvenţele narative fuga din oraş în lungul unei linii ferate, secundele şi zilele “de grafit” ale tânărului grafician cuprins de febra creaţiei, povestea unui bătrân vagabond, istoria unei familii şi a unei puşti etc. cu statut de parabole despre ideal şi entuziasm, despre iubire şi leviatanul social, despre sensul vieţii şi al compasiunii.
Într-un mod original este realizată şi reprezentarea lumii cotidiene prin prisma unei conştiinţe care nu se lasă convertită de stereotipii, banalităţi, ipocrizii , a toposului urban, cu străzile, terasele, metroul, oamenii de toate condiţiile şi multe alte aspecte surprinse cu naturaleţe, uneori pe un ton grav, alteori indiferent, ironic sau revoltat. Dialogul dintre cele două “realităţi” în care trăieşte simultan personajul sau între care, alteori, pendulează, cea obiectivă şi cea imaginară, compensatorie (şi care, în momentele de mare tensiune, îi oferă protagonistului necesarul echilibru sau deschide perspective inedite) nu conţine nimic desuet, edulcorat. In pofida eşecurilor prin care trece, împins de destin, un destin aspru, Ray are resursele necesare în ceea ce priveşte optimizarea convingerii că nu există înfrângere, ci doar momente de ezitare, derută, îndoială şi nelinişte, care trebuie depă şite, în mod lucid, prin luarea unor decizii potrivite : “O decizie o influenţează pe alta prin resturi de gânduri rămase în neuroni şi în gând(…) Primul gând e perfect, se gândea, şi fără rădăcini în cicatricile vechilor idei. Are liberul arbitru întipărit în propria fiinţă….” Limpezimea şi grija pentru frumuseţe a – mateină – a formulărilor, ritmul alert, noutatea tipologică a personajului şi problematica sa, modernitatea strategiilor narative, jocul imprevizibil al perspectivelor asupra feminităţii ( reprezentate de cele trei iubite ale lui Ray) sau asupra inconsistenţei iubirii în anii de răscruce ai tinereţii şi capacitatea analitică a autorului fac din Secunde de grafit o adevărată surpriză literară : cine a auzit până acum de prozatorul Claudiu Bârsilă ? Cartea lui se îndepărtează, atât prin scriitură, cât şi prin tematică, de proza orientată excesiv spre trivialitate şi spectaculozitate facilă a multora dintre congenerii săi douămiişti. S-ar putea ca acest debut excepţional să marcheze o semnificativă schimbare de direcţie în proza tinerei generaţii.
* Coperta şi ilustraţiile inserate în text, realizate prin tehnici de grafică 3D şi grafică digitală, aparţin, de asemenea, autorului.
MIRCEA PRICAJAN, Nr. I Ianuarie 2010, REVISTĂ DE CULTURĂ FAMILIA
Claudiu Bârsilă este nãscut în 1984, este student la Medicina bucureşteană, cochetează cu arta plastică şi literatura. Romanul Secunde de grafit reprezintă debutul său editorial.
Tânărul Ray suferã un accident, care îi şterge în întregime memoria. Viaţa lui de până atunci există doar prin prisma poveştilor celorlalţi. În principal, ale lui Eli, iubita sa. Când începe romanul, Ray se trezeşte alături de aceasta şi decide să-şi caute un rost numai al său. Astfel, părăseşte apartamentul şi purcede la drum. Se opreşte la o terasă, o cunoaşte pe chelneriţa Tana, urcă într-un tren, coboară la întâmplare, porneşte de-a lungul şinelor înapoi spre oraş, se ia la harţã cu o ceată de muncitori feroviari, doarme peste noapte în boschetele de lângă terasament, dimineaţa face o incursiune în pădurea de vizavi – raiul pe pământ, i se pare lui –, după care revine acasă, trecând pe la aceeaşi terasă, de unde-şi recuperează geanta. Schematic, aceasta este călătoria iniţiatică a lui Ray. Pe parcursul ei, mediteazã intens la trecerea timpului, la memorie, la suflet, cade în visãri şi revine brusc cu picioarele pe pãmânt. Timpul povestirii se schimbă întruna, persoana naratorului aşijderea. Discursul interior capătă valenţe poetice, pasaje întregi revenind obsedant, ca nişte refrene, ca pentru a fixa momentul în memorie. Aceasta este partea cea mai bine realizată a romanului. Urmarea, despărţirea de Eli, scurta aventură cu Tana (când amândoi ascultă un concert de la balconul de deasupra terasei), recâştigarea plăcerii de-a desena, reuşita deschiderii unei expoziţii etc. urmarea aceasta pare niţel pripită, dezechilibrând structura romanului.
Una peste alta, Secunde de grafit este un debut notabil. Sper că vom mai auzi curând de Claudiu Bârsilă.
MAGDA GRIGORE, Nr. VII -VIII Iulie - August 2010, REVISTĂ DE CULTURĂ FAMILIA
Cartea tânărului autor Claudiu Bârsilă, Secunde de grafit, confirmă ideea deschiderii spre scriitură a unor talente native, abia intrate pe piaţa literară, a problematizării structurale, neîmpovărate de experienţa prelungă a trăirii şi/sau a scriiturii, precum şi ideea debutului ca stare şi moment biografic benefic, atât pentru abundenţa textuală, sângele scriiturii, cât şi pentru o anume prospeţime narativă. Plasându-şi personajul într-o cameră existenţială plină de oglinzi mişcate, autorul optează pentru ambiguitatea susţinută, el urmăreşte în primul rând fluxul trăirii personajului, un fel de memorie imediată, a prezentului cald, flash al ontologiei ex-abrupto.
Claudiu Bârsilã îşi susţine scriitura prin câteva constante : viaţa ca amintire (re)găsită ori ca vis, întâmplările ca viitor (re)trăit, curiozitatea că armură a tinereţii – reprezentând, simultan, apărarea, dar şi povara, evenimentele – necesar transfigurabile, criza identitară, lupta donquijotiană pentru reducerea la scară a timpului trăit. Toate acestea au ca substrat textual povestea. Ea păstrează, în ciuda debitului narativ, limitele generoase ale relativizării, întâmplările înscriindu-se adesea în zona echivocului şi a dubitativului. Povestea, de fapt, este a personajului, a tipologiei, în cazul creat de Claudiu Bârsilă umanitatea fiind asimilată decisiv de individualitatea eroului, omul tip(ic) fiind anulat de entitatea individualizantă. Personajul nu are istorie decât în prezent, aşa cum istoria lui, în sine, nu are trecut, are în schimb (istoria obiectivă ca şi cea a personajului), un prezent spaţiat şi nelimitat, simbol al provizoratului uman între limitele propriilor experienţe. Tehnica fragmentului e mutată la nivelul percepţiei autoîntreţinute a eroului, fără control în timp şi spaţiu, cursivitatea romanului rămânând logică în ciuda lipsei de memorie a personajului. Expunerea se desfãşoară contrapunctic, nararea la persoana a I-a şi a III-a obţinând o glisare dinspre fluxul memoriei spre obiectivare şi invers, procedura simbolizând posibilitatea de extrapolare a experienţelor mentale în generalul faptic. Compoziţia bidimensională a personajului promovează valoarea secvenţialului în conştientizarea trăirilor unor aspecte concrete de viaţă care la nivel general - uman ar putea trece drept nesemnificative. Este o tehnică la care autorul recurge pentru a transmite mesajul voalat al unui dramatism (pre)simţit şi relevat prin impactul adevărului esenţial, cel al înstrăinării printre ceilalţi, asupra aşteptărilor (sufleteşti) inocente ale eroului. Adaptarea la real a personajului este atipică, luând chipul şi asemănarea neconformistă a unei revolte nedeclarate. Apelul la procedeele narative moderne se face în intenţia diverselor perspective de lectură, care se poate desfãşura în mai multe moduri, dupã afinităţi filozofarde, după similitudini comportamentale, din unghi realist-medical sau cu complicitate de vârstă. Ascuns în pântecele unui oraş oarecare, eroul romanului, un grafician cu succes temporar, externat de curând dintr-o secţie de neurochirurgie, vine dintr-un trecut confuz, sărind direct în prezent şi ocupându-l cu imaginaţia sa efervescentă, ca într-un vertij creativ. Cicatricea purtată ca un semn distinctiv (pentru el însuşi) e un semn de acces spre interioritate, rana fiind o poartă sigură care duce în lumea individualităţii. Timpul naşte efemeroizi, Eli, Tana, Vincent, Balder, alcătuind, bizar, o pastă bine coagulată, care speră, mai speră ca o agitaţie a muşchilor spre ţinte fixe. Între ei, eroul rămâne liber, detaşat şi indiferent ideii de înscriere în convenţional, în vârste sau în pretinsele lor roluri pragmatice. Doar tinereţea pare să cadă precum soarele într-un bolero de lumini şi umbre (la fel cum ochiul dilatat, în atenţia încordată, ca o pândã, se roteşte în camera descrisă în incipitul romanului) peste un oraş comun, cu oameni comuni şi întâmplãri dintre cele mai omeneşti (amiciţii, flirturi, agresivităţi), toate specifice unei convieţuiri aglomerate. În sfera socialului eroul chiar traversează o criză de adaptare la real, care pare, mai degrabã, un refuz al realului raţionaliza(n)t, aliena(n)t, robotiza(n)t. Temporalitatea vizată nu este echivalentă nici cu cea a personajului, nici cu cea a povestirii. Ea decât deschide planurile, discursul narativ fiind alimentat în permanenţă de ideea anulării oricărei previzibilităţi şi în acelaşi timp a absenţei elementelor anticipative. Scăpată controlului strict, memoria personajului devine hârtie albă, generoasă prin oferta spaţiului în care poţi aşeza diverse opţiuni creative. În viaţa lui Ray schiţele invadează trecutul, amintirile vin, în mod straniu, dintr-un perpetuu viitor imaginativ şi, tocmai pentru că ele reprezintã mai mult decât este îi este omeneşte posibil şi îngăduit unui om, este necesară reducerea lor la scară. Pentru graficianul-magician este suficient să se imagineze trecând cu degetul peste hârtie realizându-se, astfel, transferul amintirilor în peisaj: Degetul său arătător părea a fi un creion care alergă peste textura hârtiei împrumutând reliefuri şi eliberând grafit, în linii lungi, repetate, nu din nevoia clarităţii, ci din plăcerea parcurgerii unui spaţiu, poate o reducere la scară, inconştientă, a felului în care velierele pe care le văzuse ieri la orizont parcurg reliefurile mării sau poate cum ieri sau mai demult apa învăluia suprafaţa cochiliei acum legată de o sfoară – o pecete calcaroasă a unei comori inerte, o grămăjoară de pietre roşietice. Să transformi în imagini tot ce gândeşti devine ambiţia graficianului, dar şi a scriitorului neostentativ, capabil să depună imaginaţie în contul unui portofoliu de ipoteze multiple ale existenţei. Autorul realizează un vitraliu textual de senzaţii, prin reinventarea trecutului, prin regăsirea iubirii/iubitei, prin (re)trăirea uimitoare a descoperirilor. Mânuirea personajului care decupează din subconştient detalii pe care le aşează, ca într-un puzzle, în propria ontologie, probează disponibilitatea autorului spre proza psihologică şi apetenţa pentru construcţia personajului complicat, care necesită într-o parafrază la sintagma lui Günter Grass – decojire. Schiţa, o tehnică ştiinţifică ce respectă proporţiile obiectului reprezentat, în limitele aproximaţiei vizuale, redă informaţii esenţiale despre obiectiv şi serveşte întocmirii desenelor la scară. Eroul, practician al desenului, este un dependent de schiţă, printr-un efort voluntar şi asumat, în ideea consolidării unui prezent abundent care nu beneficiază de temelia trecutului. Din punct de vedere psihanalitic, trecutul este stâlpul de bază al prezentului, el te face (mai) stabil, îţi dă consistenţă, stabilitate, convingere. E o probă şi o dovadă că exişti. Dar Ray nu are trecut şi nici efigia memoriei, el decupeazã secvenţe mentale, desene, amestec incert al inconştientului. O imagine simbolică a romanului este aceea în care eroul se află ghemuit lângă chioşcul de ziare, semn al derulării aglomerate şi străine a vieţii din imediata vecinătate, unde trăieşte senzaţia acută a pierderii valorii temporale. Chiar şi prezentul pare (de) acolo un vis sau o închipuire, o fantasmă graţie căreia personajul nu mai simte nimic din nevoia de explicitare sau de recuperare a timpului, dimpotrivă, abandonul fiinţial pare deplin, definitiv, iar el se resimte mai mult în plan afectiv. Peisajul acut al singurătăţii se completează şi cu momentul meditaţiilor de lângă trunchiul unui copac dintr- o pădure (prin nevoia sufletească de a urca o scară) şi în camera în care visele semănau cu plasa de păianjen, toate sigilate, spaţiu închis în care tânărul se simte un cocon sălbăticit de păienjenii ce păzeau suflările. Inserturile lirice sunt numeroase, rolul lor fiind explicit în evidenţierea centrului de greutate al romanului, reprezentat de accentele sufleteşti.
Plenitudinea trăirilor îşi află reprezentarea textuală în descrierea raiului, pe care eroul îl vede ca o prezenţă şi nu ca pe nu un loc sau un spaţiu: se arată câteodată printre sălcii sau se naşte altă dată din aburii de dinaintea răsăritului. Nu o vezi şi nu îi vezi, în schimb îi tragi în piept, de parcă, contopindu-i cu tine, i-ai preface în şuieratul unui şarpe ce-i va spune că nu e abur mai rece ca cel de dinaintea răsăritului. Pentru Ray viaţa se compune din sunete, voci, senzaţii, detalii vizuale, adăugate la nesfârşit, reale sau imaginate, din femeia ca un accesoriu ontologic complementar şi, nu în ultimul rând din prelungirea creionului, dâra de grafit, pana – fetişuri ale unei lumi cu alte atribute şi alte dimensiuni – toate pasibile de fapte multiple, surprinzătoare, urmând fidele dispoziţia creativă a artistului. Eroul este condamnat să asculte doar cântecul prezentului, curgerea lui ca un fir subţire de nisip, şoapta neîntreruptă a trecerii care i se strecoară nestingherită în urechea cochilie, se scurge ca o electricitate misterioasă prin trup şi iese prin vârful creionului de desen. Dacă viitorul reprezintă oricum o coordonată virtuală a ontologiei, miza abolirii trecutului este aleasă tocmai pentru că autorul să atragă de la început atenţia asupra multitudinilor de ipoteze existenţiale posibile ale personajului. Altfel spus, prin prisma acestei filozofii, viaţa presupune în fiecare moment al ei un teanc de schiţe din care o singură variantă se va petrece fără ca subiectul în cauză să o anticipeze cu exactitate. Omul nu e decât prezent, restul lui de viaţă nu mai e el, trecutul e ca un joc al potrivirilor în albumul cu poze, aşa cum i se întâmplă eroului Ray, care rămâne totdeauna el însuşi, doar în afara coperţilor, deşi se aseamănă, neconvins, cu ipostazele regăsite ale unor vârste fizice şi mentale depăşiţe. Această deviaţie a memoriei către o singură dimensiune este un pretext scriitoricesc speculat în literatura universală şi el aspiră, ca deschidere, către o altă ierarhizare a temporalităţii. Dacă ne întoarcem la o teorie interesantă a lui Paul Ricoeur vom vedea cum el extrăgea aşa numită poveste enunţată dintr-o poveste potenţială şi incoativă, nepovestită sau refulată considerând că: prioritatea acordată întâmplãrii nepovestite încă poate servi instanţei critice împotriva oricărei emfaze asupra caracterului artificial al artei de a povesti. Conform cu studiile teoreticianului despre naraţiunea în psihanaliză sau cu reflecţiile asupra timpului şi povestirii, Claudiu Bârsilă realizează o depăşire a tentaţiilor obiectiviste în proza sa, oferind personajului în egală măsură şi încărcătură atemporală, şi autenticitate. Personajul devine ca timpul (este el însuşi timp), inconstant, incomplet, dar plin de virtualităţi, de ramificaţii, de probabilităţi. Lectura deconspiră în ritm lent cum lumea minţii ţine loc de amintiri, cititorul fiind bine pregătit textual să accepte personajul atipic, pentru care izvorăsc uşor poveştile din firul de nisip şoptit al vremii. Eroul este în stare să audă apa care făcuse într-un trecut incert nisipul din scările rulante ale unui metrou, el vede seva din frunze, iar alteori, în picătura de rouă sau de apă din palmă, vede cum altădată un rechin spinteca o vietate. Cartea lui Claudiu Bârsilă are dimensiunile romanului modern: construcţia care dă impresia de largheţe (labirintică-temporal), acţiune slab conturată, aproape insignifiantă ca derulare evenimenţială în plan narativ, conflictul adevărat fiind doar unul interior, dilematic, subiectiv (prin persoana a I-a) - obiectiv (prin persoana a III-a). Criza personajului poate fi temporară, deşi finalul întăreşte suspiciunea din timpul lecturii, aceea că autorul surprinde un personaj al crizei permanente, un detaliu din tabloul unei individualităţi lui, o natură umană altfel, crescută într-un mediu ocazional, care n-are nimic din condiţiile pluridimensionale pentru care a fost proiectată. Cartea reclamă o citire atentă, unele secvenţe oferind surprize nebănuite în recitire. Desenul, textual de această dată, înfăţişând un prezent la scară întocmit cu maximă concentrare redă sârguincios detaliile de formă ale existenţei, precum şi proporţiile exacte ale trăirilor subiective, ajutând (ca şi desenul) la diferenţierea răspunsului în contextul percepţiei şi individualizând deja un profil auctorial.
SIMONA PONEA, Editura Lumen
Claudiu Bârsilă este student la Facultatea de Medicină Generală din cadrul UMF „Carol Davila” Bucureşti. „Secunde de grafit”, volumul de debut al autorului, este o carte în care converg diversele ipostaze ale autorului, spirit analitic, preocupat de rigoarea observaţiei, dar si de infinitele nuanţe ale analizei şi observatiei. „Secunde de grafit” publicat la Editura Lumen prezintă o parte din viaţa tumultoasă a lui Ray. Ineditul este dat de accidentul în care este implicat Ray şi care-i schimbă complet viaţa, acesta pierzându-şi parţial memoria şi astfel amintirile, realitatea, visele din trecut se suprapun, se amestecă.
Ray, un tânăr „altfel” decât ceilalţi caută să descopere secretele vieţii, ale iubirii, ale existenţei umane. Analizează detaliu cu detaliu, încercând să-şi redescopere trecutul dar totodată să-şi contureze un prezent, un viitor. Prezenţa feminină, dată de Eli, condimentează viaţa lui Ray, căruia îi oferă momente unice de fericire, de nebunie, de anliză, de dubii, de linişte dar şi nelinişte. Volumul „Secunde de grafit” oferă cititorilor şi o serie de imagini inedite asupra feminităţii. Sunt imagini ce surprind femeia trecută prin diferite stări din mintea bărbatului. Cititorii sunt aşteptaţi să descopere legăturile dintre text, experienţele lui Ray şi diferitele imagini ale „femeii”.
Romanul „Secunde de grafit” aduce în atenţia cititorului complexitatea vieţii umane la început de secol XXI.
RADU ALDULESCU, Revista Luceafarul de Dimineata, Nr. 5-6, 2011
Click pe imagine pentru a descarca varianta PDF a acestei cronici
Proba de decatlon a literaturii, romanul, presupune nişte calităţi aparte, deosebite şi deopotrivă înrudite cu cele din care-şi trag vlaga poezia, dramaturgia, critica, istoria literară, filozofia, lingvistica, precum şi alte îndeletniciri de natură culturală. Romancierul trebuie să aibă habar - cam ăsta ar fi termenul. Să ştie cîte ceva despre toate şi încă ceva pe deasupra, punîndu-se de bunăvoie în situaţia ingrată de a da impresia că vorbeşte în cunoştinţă de cauză, fără să convingă însă pînă la capăt. În sfîrşit, e mult de nuanţat şi de detaliat în acest sens, la fel ca-n acela de a decide în ce măsură calităţile ce se cer pentru scrierea unui roman bun sau foarte bun sunt native sau dobîndite. Cu alte cuvinte, cît e talent şi cît meşteşug, abilitate dobîndită prin exerciţiu. Acest soi de evaluare, inutilă la o adică (o carte bună rămîne o carte bună şi pune în umbră discuţiile despre calităţile autorului, chit că ele fac parte din obiectul muncii demersului critic), se schimbă radical la autorii aflaţi la prima carte. La ei, talentul, vocaţia, calităţile native dau tonul şi sar în ochi mai mult decît la cei aflaţi la a doua, a treia sau a zecea carte. Este cazul lui Claudiu Bârsilă, cîştigător al unui concurs de manuscrise organizat de Editura Lumen din Iaşi cu romanul Secunde de grafit. Prin vîrstă (are 26 de ani) el sfidează regula, întemeiată altminteri, că romanul, ca rod al acumulărilor şi experienţelor livreşti şi de viaţă, îşi dă măsura pe undeva pe la jumătatea vieţii, la 35-40 de ani. Prin profesie (recent absolvent al Facultăţii de Medicină Generală), dar şi prin siguranţă stilistică, aminteşte de Cehov şi Vasile Voiculescu.
Talentul, mai lesne, aşadar, de luat în seamă şi în calcul la romancierul aflat la prima carte, cred că s-ar traduce, în primul rînd, prin felul cum autorul rezolvă relaţia dintre temă şi maniera stilistică în care o deserveşte. Opţiunea prin care cele două reuşesc să facă corp comun, indestructibil, precum un organism viu în care toate funcţiile vitale intră în interdependenţă, spre a se potenţa reciproc, creînd o armonie specifică. Din această armonie decurge libertatea şi, deopotrivă, canonul. Este, cred, o regulă generală şi aproape o definiţie a vocaţiei de romancier, ilustrată cum nu se poate mai bine de Claudiu Bârsilă.
Viaţa reală şi imaginară, trăirile dintr-o lume paralelă ale lui Ray, personajul central din Secunde de grafit, care şi-a pierdut memoria şi trecutul în urma unui accident, fac obiectul temei romaneşti, deservite de un demers narativ excelent armat stilistic. Încă o consideraţie de ordin general: teme sunt doar cîteva, în timp ce abordările stilistice sunt cîtă frunză şi cîtă iarbă. Cîte bordeie, atîtea obiceiuri, cum se spune. Cîţi autori care să încapă în canon, atîtea maniere stilistice, nemaivorbind de faptul că fiecare autor poate şi chiar e de dorit să-şi modifice stilul de la o carte la alta, pentru a nu cădea în prăpastia fără fund a manierismului. Revenind la virtuţile stilistice ale autorului Secundelor, după felul cum sunt puse în pagini de roman, cuvintele şi frazele parcă ar vrea să arate cititorului că ştiu totul despre viaţă. Această senzaţie-certitudine este indusă-impusă de faptul că tînărul romancier ştie totul despre cuvinte şi fraze. Ray pare cumva constrîns să-şi confecţioneze-reconstituie trecutul din imagini disparate, vise, amintiri vagi, care par să plutească în aer, se amestecă şi se combină pentru a naşte o realitate nouă, compatibilă cu realitatea imediată a prezentului şi viitorului apropiat.
„Nu mai putea suferi risipa gîndurilor şi nici pe vechii clienţi care parcă antrenau cu ei şi visele care pluteau în aer la propriu. Visele erau agăţate de tavan, în atelier, sub forma unor bucăţi de hîrtie scrise cu atenţie. Şi păianjenilor le plăcea locul pe care îl sigilaseră pentru că visele acelea puse pe hîrtie sfidau firele de aer ca şi pînzele lor şi visele semănau cu plasa, pentru că hîrtiile prinseseră şi ele gîndurile tînărului. Devenise un spaţiu închis, un cocon, sălbăticit de păianjenii ce păzeau suflările acelui tînăr.”
Atmosfera suprarealistă pare pe alocuri un soi de stimulent în lupta pentru adaptarea la realitatea imediată, ce presupune un efort căruia Ray nu i se supune necondiţionat, dată fiind vocaţia sa de artist plastic. Supravieţuirea cere abilităţi de altă natură, diferite şi cel mai adesea opuse harului creativ. Efortul acestei supravieţuiri formează o altă latură a compoziţiei şi substanţei narative. Descrierea parcursului epic al personajului printre prieteni, iubite, peisaje, anotimpuri, concomitent cu desfăşurarea fantasmelor unei memorii reconstituite, devin un veritabil tur de forţă, căruia tînărul romancier îi face faţă cu brio. Stranietatea este susţinută de o anume rigoare şi precizie în articularea lanţului de cauze şi efecte, ceea ce pare să ţină de un dat stilistic solid structurat, care se regăseşte şi în ilustraţiile volumului, realizate de autor prin tehnici de grafică digitală: peisaje sublunare, păduri subpămîntene parcă, cotropite de lumini stroboscopice, nuduri gesticulînd ritualic pe suprafeţele unor mări împietrite sau printre obiecte stranii, recompuse, ca un soi de viziuni postapocaliptice...
„Privea oamenii şi îi vedea în linii, nu în riduri, iar bărbiile, de multe ori, le simţea ca pe nişte haşuri mai accentuate decît ca pe un element de imagine - socială - a cuiva. Nu stătea să îi judece prea mult, să îşi dea seama de statutul lor. Îi privea ca pe elementele unei scene şi părea mai interesat să le compună în minte următoarele gesturi decît să fie atent la ce ziceau.”
Văzul enorm şi simţul monstruos al artistului oferă, astfel, o mai mare relevanţă asupra realităţii decît văzul şi simţul normal, comun. Tînărul romancier o ştie şi o pune în practică, îndreptăţindu-ne, în aceste vremuri deloc faste pentru literatură, să credem şi să sperăm că va ieşi soarele şi pe strada romanului autohton.
**** Le multumesc sincer si cu admiratie acestor autori. *****