pg. 33, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...]Începuse să-şi imagineze o nouă parte a trecutului său. Tot aşa era vremea şi acum nişte ani. Ne găsiserăm fără să vrem explicit lucrul ăsta. M-am uitat drept în ochi şi m-a privit asemenea, niciunul dintre noi neschiţând niciun gest. Ne priveam ca şi cum ne-am fi povestit fără cuvinte care va fi cursul zilelor ce vor urma, o consecinţă a întâlnirii noastre. Niciun gest, ochi în ochi, faţă la faţă, ne măsuram în irişi şi în adâncul ochilor sălbăticia. Nu mişcam nici unul şi răscoleam în noi ere de sălbatici - chemându-i în războiul ochilor noştri şi făcându-i părtaşi blânzi ai complicităţii noastre. Ne simţeam îndreptătiţi şi fiecare îşi revendica foşnetul pădurii. Eram regii acelui spaţiu, iar natura nu era acolo decât pentru a fi martor al semeţiilor noastre. Doi sălbatici ale căror haite dădeau târcoale câmpului de bătălie. Iar câmpul de bătălie era sângele nostru, căci altfel, în jur, doar copacii ridicau urale neclintitei bătălii. Ochi în ochi, faţă la faţă, sfredeleam în adâncul fiecăruia, încercam să rupem bariere pe care nici unul nu le ridicase vreodată în propria-i fiinţă, niciodată. Dădeam la o parte perdele fine, mătăsoase, aproape transparente, ancorate de pereţi prin pânze de păienjeni, unul din calea altuia, lăsându-l fiecare pe celalalt- în complicitatea războiului nostrum -să întrevadă orizontul acelei lupte a ochilor, sălbatici şi împietriţi. Umezeala aerului era grea ca apa unei cascade, dar nici unul nu clintea, căci ochii rămâneau nemişcaţi, ca şi cum ar fi văzut întruchiparea ultimei speranţe. Spintecam în acel colos natural demn de o catedrală a sălbăticiei ultimele lanţuri ale iadului închistării şi număram în clipirile celuilalt secundele rămase până la victoria inimilor noastre. Un cor al foşnetului pădurii dese începuse să se adune, împrumutând ceva din zgomotul turbulenţei sângelui, o eternă cadenţă zbuciumată. Trăiam doar prin privirile celuilalt şi sfârşeam în imaginea comună a tristeţii furibunde. Printre pietre, iele nervoase întindeau mâini calde şi intangibile către chipurile noastre şi ne afundau corpurile în capele de muşchi verzi cu miros de pământ reavăn. O încercare de a încuia pe veci vuietul ochilor noştri - un bilet al sălbăticiei către abisul despărţirii în plin război tăcut. Le simţeam frumuseţea şi acceptam acest preţ în schimbul prezenţei lor. Cerbii, aburind de nerv, îşi încetaseră veşnica înfruntare. Metronomul pe care coarnele izbindu-se îl făceau era acum ţinut în viaţă doar de către ecou. Săpau cu copitele gravuri efemere ale vremurilor când aceleaşi iele fuseseră ademenite de furia privirilor lor şi mugete înfundate făceau ca aerul să fie dens, ca atmosfera unei catedrale umplute de vibraţia clopotelor. Ochi în ochi, faţă la faţă, păstram pentru noi împletirea privirilor, siguri pe complicitatea noastră, trăind clipele în cadenţa dată de ecoul înfruntării cerbilor şi savuram certitudinea momentului cu siguranţa cu care frunzele ştiu că vor reînvia cu timpul în pădurea care le-a născut. Ochi în ochi, faţă la faţă, ne ştiam acolo, ne era dor de vremea când nu aveam ce da la o parte din priviri şi ştiam că toate acestea vor renaşte, căci nu e un alt drum pe care să îl vrem în calea noastră. Iar ielele dădeau la o parte oceane de crengi, să intre lumina, pe măsură ce ochii noştri începeau să se recunoască…[...]
pg. 60, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...]Ce despărţire fastuoasă, de un galben impropriu unei stări funebre. Este poate doar o prefacere într-un şuierat de şarpe. Se naşte câteodată din aburii de dinaintea răsăritului. Câteodată nu apare deloc sau poate te priveşte din spatele ochilor unor străini mohorâţi. Altă dată îi cresc aripi, altă dată este doar o formă, îţi sfâşie mintea şi-ţi obligă urechile să audă numai tropăitul cailor sălbatici pe punţi de arţar şi stejar. Ar putea să lege abisul de raiul scripturilor şi să facă inimi de crom şi cupru să împingă-n vene litri de mercur, dar nu, o nu, ca un abur sau ca forma ce îţi leagă gleznele şi îţi minte ochii, îţi povesteşte despre fire de praf şi-ţi arată pietrele pulsând. La infinit îţi spune povestea despre lună şi hohote de râs se-aud de fiecare dată când lângă luceafăr apar raze de lumină şi doar coame aspre de ulii, la orizont, o fac să zăbovească.[...]
pg. 22, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...] Ray[...] “În ce zi şi pe ce gânduri ţi-ai pus lângă ureche un fir de nisip? Îţi şopteşte ceva despre cochilii? Despre adâncuri? Nu, întreaga prăpastie cu ziduri de nisip azi nu este aici. I-ai şterpelit un fir din pietrele roase ca atunci când ai desface un nod şi i-ai dat drumul, şi nodului, şi prăpastiei. A lăsat scrijelit pe cochilia unui melc: "astăzi să fie prăpăstioşi doar alţii!" Oraşe vechi s-au ridicat în soare şi ploi de toamnă le-au lipit, cu frunze, ferestrele prin care mai demult curgea nisip. Şi dacă-aş ştii că te-ai ascuns în pântecele lui, aş pune firul meu, de iarbă, să-ncolţescă şi să te-aducă în oraşul în care la ferestre curg nisipuri şi exaltează râpe! Stafii albe şi derutate treceau pe lângă mine şi-n pasul meu mai elegant ca un buiestru, printre ziduri cu ecou, le făceam cu ochiul din nituri lucitoare şi le spulberam cu mâna stângă atitudinea de abur prea adunat în forme. De-aş ştii că eşti ascunsă în vechi tuneluri, i-aş da unui pui de liliac un fir, de-al tău, şi unul de nisip, să-mi spună unde eşti şi mai târziu aş apărea tiptil, în locul în care-ai stat, şi-aş pune-un fir cules din ziduri de fântână, să nu se mai aşeze nici un fir. Şi dacă ploaia te-ar goni în tuneluri subterane, m-aş transforma în tren şi aş urni vagoane, într-o cadenţă nouă, făcând să se destrame, în pietricele fine, traversele geloase. Şi dacă te-ai juca cu scări urâte şi rulante, m-aş transforma într-o pană de curent sau, mai degrabă, aş fi un interval de 8 minute, să-ţi pierzi busola în noaptea cea mai grea, ca să mă ştii deja acolo, şi nordul tău ar semăna cu părul cel mai blond şi ai ieşi din hrubele adânci, în oraşul în care la ferestre curg nisipuri şi exaltează râpe! Şi ai simţi, în dimineaţă, cum în piept îmi toarce-un gând, mai ceva ca cea mai grea motocicletă, un Harley ideal, şi-am asculta din firul de nisip poveşti despre cochilii şi-am înnoda priviri în cusături de blugi şi de nisipuri.”[...]
pg. 100, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...]Când mă gândesc la această Eli, Eli ca o memorie, nici măcar imaginaţia nu mai reuşeşte să se ridice. Ca o pasăre bolnavă. Sau poate mintea mea incompletă este demonul care mă face să o văd şi aşa, poate pentru că sunt incomplet, scap idei mai senine. Mă întorc la Eli zi de zi. Singura dată când am lipsit, mi-a fost rău şi m-am descurcat greu în oraşul ăsta, era să mor bătut, ascuns în pădure. Cu ce mai sunt diferit? Mă întorc la ea, vorbesc cu ea ca orice om normal. Diferenţa este că restul îşi poartă memoria în creieri. A mea stă lânga mine, îmi spune reguli, trasee de tramvai, îndatoriri, îmi aduce în faţă tablouri pe care le făcusem mai demult. Dorm în pat cu memoria mea, Eli. Eu îmi văd memoria. Simt că mă pierd fără Eli, Eli, oricine s-ar pierde fără memorie. Câte nu mi-a spus, dacă mă modelează ca pe un lut? Dacă într-adevăr ceva în creierul meu nu merge bine şi doctorii nu găsesc? De fapt, dacă îmi judec ca pe un demon partea mea cea mai frumoasă?[...]
pg. 110, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...]Să stăm faţă în faţă, fiecare la balconul lui, se gândea Ray, despărţiţi numai de străduţa de trei metri lăţime. Şi ce lumină intră printre clădirile noastre vecine şi ce fotoni agitaţi umblă printre privirile noastre vecine şi ce destindere plăcută împărţim deasupra străzii, cu trăiri senine şi vecine. Păcat că nu ne vorbim, ne despart trei metri pe orizontală şi trei pe verticală. O simetrie urbană perfectă, cu tencuiala ce începe să se încălzească în soare şi strada cu pavajul de textura cărămizilor, între care cresc muşchi mici şi verzi, care, la această oră, încep să-şi pună problema unei noi zile. Noi nu. Ne privim în contextul unei arhitecturi perfecte. Ştiu că simţi! Dacă mi-ai fi spus măcar o dată un cuvânt, poate că aş fi spus «eu nu, căci te privesc în contextul unei arhitecturi perfecte». Păcat că nu vorbim, mi-ar plăcea să-mi dai fiori de sunet, decât mostre de revolte stinse în refracţii, dincolo de geamuri. Îţi mai aduci aminte de astă vară ? Îţi trimiteam bilete printr-un pescăruş. Aş fi putut să le transform într-un avion de hârtie. Ar fi ajuns prea repede….Nu îţi scriam decât « bună dimineaţa». În multe feluri, cu litere de tipar, de mână, în grabă sau doar schiţat, haşurat sau ornat de cu seară cu linii abstracte. Le lăsam pe balustrada balconului, iar albul şi urbanul pescăruş le lua. Ţi le aducea cu întârziere, poate după o săptămână sau două. Erau însă mai frumoase căci nu mai miroseau a cerneală, ci a mare, şi, în câteva rânduri, cred că semnul exclamării, pe care câteodată îl mai uitam, era înlocuit de o algă, sau avea forma unui picior al vreunui ponton înconjurat de cochilii sau altă dată îţi aducea în locul biletului meu vreo frunză din ierburile de la malul mării. Uneori, când îţi scriam în fugă bileţelul, pescăruşul avea grijă să îl orneze după noima frumosului pe care îl cunoscuse el, lăsând în urmă năvoade goale sau subţiind funii de pescari sau înfigea în hârtia biletului meu aşchii de la bărcile noi. Sunt sigur că îţi aminteşti. Nu îmi vorbeşti, dar văd cum din priviri îţi curg dune de nisip marin şi galben, fiinţă din spatele balustradei arămii! Îţi mulţumesc! În fond, tot privitul acesta obliga văzul la o transhumanţă uluitor de asincronă şi organizată. O singură direcţie, mereu cu gândul la drumul de întoarcere, ce va avea loc mâine sau diseară, cumva asemenea drumurilor din câmpie, gata să-ţi arate cu două ore înainte, după forma prafului, ce car sau bicicletă te va ajunge din urmă. Aşa ne priveam noi. Îţi aminteşti de toate acestea, în simetria matinală, perfect urbană, cu tencuiala ce începe să se încălzească în soare... şi strada cu pavajul de textura cărămizilor? E cred că da. Ştiu asta pentru că astăzi nu te-ai mai jucat cu glezna în raza de soare care pătrundea prin uşa maro şi galbenă a balconului tău. Ai tras perdelele larg, să te scalde întreaga lumină a distanţei noastre de trei metri şi urbană, lumina să patrundă spumos în valuri galbene, recurente şi contorsionate, asemenea apei când rupe, tulbure, zăgazurile iazurilor. Ştiu sigur că ţi-ai amintit. Mi-am dat seama cât de frumos e să te privesc. Însă ceasul ăsta bate în şaisprezecimi rebele şi ticăitul limbilor lui s-a transformat într-un monitor al bătăilor inimii mele. Păcat că nu ne vorbim şi ce bucurie să împărţim această destindere deasupra străzii, într-un volum despărţitor de trei pe trei.[...]
pg. 147, “Secunde de Grafit”, Ed. Lumen
[...]Şi-mi promisesem c-am să umblu în toate direcţiile, oriunde ai călca să fie şi urma mea, şi c-am să fac vârtejuri în aerul tău de înger dus cu treburi printre oameni, să te rotească, nu cumva să-ţi trec nevăzut prin preajmă. Tana îl privea amuzată sau mima că ar fi intrigată, aşteptând în continuare. Tu ştii cât de special eşti pentru mine. Mă mai aştepţi puţin, au venit oameni noi. Ray se simţea neliniştit, dat la o parte. Ştii, mai bine vin mai târziu. Bine, zise Tana râzând. Să nu te plictiseşti singur! Ray s-a întors în casă. Se uita pe monitorul calculatorului în care îşi definitva schiţele. Continua să vorbească în gând cu Tana “Şi n-am întors nici o schiţă de idee la trecerea ta, şi-am adunat secundele ce le-ai lăsat în urmă, şi le ţin şi acum în pumn, căci buzunarele le am cusute. Şi tot mai des am să strâng secundele în care-ai să mă vezi, şi am să le lipesc în cea mai frumoasă oră cu tine. Şi poate că dintr-atâta treabă între oameni n-ai văzut că-i seară, şi îngerii nu ştiu că noaptea nu spune "da", ci înjunghie cu pumnale ca razele stelelor amurgul în care un vârf din aripa ta mi-a spart sufletul în secunde. Ai auzit şi tu? Nu dinspre ferestre venea, ci de dragul tău secundele sufletului meu încercau să inventeze clopote, până la apus, să-ţi vestească nu ştiu ce... dar unde am lăsat ce aveam să-ţi spun? Cususem toate buzunarele şi-mi promisesem de ieri că am să leg la cusătură orice reţinere sau gând de-ntors. Şi m-am împărţit în secunde, să semăn măcar puţin cu urma ta, în secunde ce zvâcnesc ca tâmplele şi rotunde ca cei mai frumoşi sâni, de înger, şi nu se va mai face un minut fără ora ce-am strâns-o de la tine, şi încă o mai ţin strânsă în pumn. Şi încă mai visez la calendare milenare. Şi m-aş face o coloană să vestesc îngerilor dintre care vii că măcar o oră ai să mai lipseşti din văzduhuri fără buzunare. Şi până la care ceasuri secundele mele îşi vor detesta fracţiunile în care m-am îndoit că astăzi m-ai întrebat, în gând, dacă te iubesc. Şi ştiu că e posibil ca tot tu să fi râs de gândul ăsta. Dar am ştiut că ai să treci pe lângă mine şi cred că astăzi m-ai întrebat, în gând, dacă te iubesc. Şi ştiu că e posibil ca tot tu să fi râs de gândul ăsta. Dar cine-s eu să-i spun unui vârf din aripa unui înger că uneori aş vrea să nu mai uit cuvintele pe care vroiam să le spun, şi ce vârf de aripă îi va spune îngerului meu că a lăsat, în urmă, câteva secunde ce visează milenii, sau ore ascunse în cusături care nu seamănă cu luceferii şi nici cu alte stele.[...]